Cei care pleacă

O imagine simbol a ultimilor zece ani: un culoar de autocar și români îngândurați plecând să-și caute viitorul în altă parte

Ne-am împuținat cu niște milioane. De când granițele sunt deschise, dar mai ales de când viitorul în România ne sperie tot mai tare, se tot pleacă. Cei mai mulți oameni și-au promis că stau un pic, strâng un ban și vin acasă, dar au îmbătrânit acolo. Părinții mei sunt printre aceştia. M-am întrebat mult, mai întâi ca fiică de emigranți, apoi ca jurnalistă, ce e mai greu – să pleci încotro vezi sau să revii după ani de trăit în altă țară? Am avut timp, în 30 de ore de mers cu autocarul pe ruta Cluj-Napoca – Paris, să mă gândesc la toate și să caut răspunsuri în poveștile altora despre depărtare.

Odată, fata de la geam avea dioptrii mai mici să vadă lumea din jur și timp mai puțin să înțeleagă de ce e copil de mamă plecată în străinătate. O țineau ocupată prietenii, școala, copilăria în România. Pe atunci, tânăra care stă în spatele unui autocar de curse internaționale nu voia să plece din țară. Asta în ciuda mamei, care ar fi luat-o cu ea în Austria din prima zi în care a devenit emigrantă. Poziția copilei s-a schimbat când s-a trezit om mare în Clujul tot mai scump, cu tot mai puține șanse pentru ea. A luat bacalaureatul, și-a împins ochelarii pe nasul mic și s-a uitat la ușa deschisă, pe care o mai încercase doar pentru vizite: străinătatea.

E aprilie 2018, Denisa s-a născut în 2000 în aceeași Românie de care a fugit mama ei. Acum pleacă și ea să-și găsească rostul.

                                                           Cum se pleacă

Prima plecare e ca primul răsărit la mare, pe o plajă doar pentru tine. Te amețesc infinitatea orizontului, frumusețea noului, perfecțiunea dalelor din trotuar, numele magazinelor de care n-ai mai auzit, harta uriașă a metroului. Te înspăimântă singurătatea experienței.

E o zi însorită de primăvară și Denisa pleacă spre necunoscut; ce știe sigur e că va locui, la început, cu mama ei. Poate o să curețe casele celor mai privilegiați sau o să le servească băuturi, mâncare, favoruri. Poate o să învețe perfect limba germană în anul pe care l-a rezervat studiului, iar planetele se vor alinia să-i deschidă porți mai înalte decât cele pe care le-a ocolit sau încercat vreodată. Denisa poate să-și imagineze cum Austria se așterne la picioarele ei. Glasul de copil puternic, cel care insistă că „Foarte bine o să fie!” în noua viață, luminează jumătate de autocar.

Știu că încrederea din zâmbetul Denisei o avea și mama, când s-a urcat prima dată într-un autocar verde – da, știu sigur că era verde – cu plăcuța Madrid în geam; dar ea mai avea și o piatră cât Peninsula Iberică pe suflet: vina că n-a putut mai mult și că pleacă de lângă copii. De atunci e plecată. Am aproape 28 de ani și mă duc să-mi văd mama în Paris, unde s-a mutat din 2014 – în Spania n-a prins rădăcini.

În autocarul în care urc gâfâind, recunoscătoare că m-a așteptat 20 de minute, miroase a brăduți de mașină, a scaune de stofă folosită, a chipsuri. Același motor zgomotos. Același culoar de pe care dispar vârfuri de pantofi și genunchi, să facă loc celui mai întârziat. Aceleași geamuri despărțite de perdele albastre, aceiași oameni: cei care pleacă. Majoritatea ardeleni români și maghiari, doi olteni și o austriacă. Șoferii, oameni glumeți din Bistrița. În puțin timp, toți cei care sunt singuri (mai puțin un bărbat care preferă căștile în locul oamenilor) leagă discuții despre una, alta. Mașini, fotbal, politică de autocar și amintiri de pe alte drumuri, mai frumoase sau mai periculoase ca acesta. În pauzele din parcări, la țigări și cafele, se formează grupuri de discuție și gimnastică. Așa, cât să pocnească ce-a înțepenit. Slavă domnului, e destul loc în mașină cât să nu se supere nimeni că n-are cum să doarmă.

Nu pot să dorm. Cum lumină pentru citit nu e, mă uit pe geam. La reflexiile din geam. La becurile sus-puse de pe autostrăzi, la roșul aprins de mașinile între care stăm o oră adunată. Mă uit la oameni. Văd câte un nas din profil, un breton ciufulit, aud sforăit și râsete la o comedie animată. Mă gândesc la Denisa, care e la trei scaune în spatele meu. Oare ea la ce se gândește?

Denisa nu e un copil, deși încă are acnee și poartă hanorac cu Mickey Mouse. Denisa nu e un copil, deși își ține părul împletit ca o școlăriță, se înroșește ușor și fumează ca pentru prima oară. Denisa e un adult resemnat prea devreme. A terminat liceul cu zece luni înainte să se pună pe drumul care-i schimbă viața. A fost destul timp să se gândească? Ce înseamnă destul, când decizi să-ți împachetezi rădăcinile și să pleci spre pământ mai fertil? Povestește firesc, cu demnitatea omului care respectă munca plătită, despre cum i-au pus capac două luni în care a lucrat în alimentație publică, pe un salariu prea mic, în timp ce avea o chirie de plătit în Cluj-Napoca. Fata cu ochelari ar munci orice pentru salariul minim pe economia austriacă, doar-doar se va arăta binele de negăsit acasă.

Denisa o să fie unul dintre cei pe care statisticile migrației ni-i va arăta în linii colorate, cu urcușuri și coborâșuri, de la anul. Cam așa sunt și viețile milioanelor de români care au plecat să găsească binele în alte țări: niște josuri, susuri, niște goluri în care s-au aruncat și din care au ieșit la suprafață cu aripi improvizate – abilități de supraviețuire noi. Bravo lor, le spunem mulți. Hai acasă, le spunem noi, cei mai apropiați de statistică.

Denisa (18 ani) – privind pe fereastra autocarului și gândindu-se la cum va arăta viitorul ei într-o altă țară

Ce îi duce departe pe oamenii proaspeți ca Denisa? Dar pe cei mai trecuți prin comunism, tranziție, viață grea? Cum se pupă dorința de-a reveni cu anii în care tot amână să-și ia un bilet de întoarcere? Cu ce nu se pot obișnui emigranții români din tot ce înseamnă viața dincolo? La ce nu pot renunța din binele găsit acolo?

                                                        E totul bine acolo?

Caut, găsesc și schimb răspunsurile la întrebările astea de când eram mică. Aveam 13 ani jumate când am devenit un număr în statistica minorilor cu ambii părinți plecați în străinătate. Am rămas într-un orășel de munte cu o bunică, sora mai mare, doi pechinezi, doi saci de cartofi și niciun habar despre ce se va întâmpla.

La vară se împlinesc 15 ani de când mama a lăsat sacii ăia de cartofi în hol, temătoare că ne-ar putea fi singura mâncare, în caz de ghinion. Mama are ochii verzi, 50 de ani și îi place Franța. I-a plăcut mai puțin Spania, unde a curățat casele și a îngrijit copiii unor oameni ocupați să fie bogați. În Franța a lucrat mai întâi într-o pepinieră, aproape de Saint-Tropez. De trei ani, e vânzătoare într-un magazin cu specific italienesc din buricul Parisului. Îi place viața în străinătate, mai ales când numără banii ei.

Ziua în care a plecat mama o păstrez ca pe un glob de sticlă, fragil ca dintele pe care l-am spart în dimineața despărțirii. Dacă viața ar fi un tren lung, orele acelea de vară ar fi printre vagoanele cele mai grele. Cu ele s-a sfârşit normalitatea, aşa cum o ştiam până atunci. Acolo a început noul bine. Acolo am început să mă rog. Odată cu primul autocar în care s-a urcat ea spre graniță, Dumnezeu a început să-mi devină necesar. Pe el l-am rugat, de atunci, să mă asculte. Cu el am pornit în singurătatea camerei mele cu tavan înalt sau a drumurilor lungi spre școală. Nu era cu „Facă-se voia ta”. Era doar bine să vorbesc cu cineva care nu se grăbea să mă trimită la „Dansez pentru tine”, ca să-mi aduc părinții acasă. Ce mă rugam? Să fie bine. Scriu asta cu versurile lui Eminem din Mockingbird în minte, unul din cântecele care i-au ținut de urât mai întâi soră-mii şi mai târziu mie:

„Hailie, I know you miss your mom and I know you miss your dad / Well I’m gone, but I’m trying to give you the life that I never had”

Nu-mi amintesc ziua în care a plecat tata.

Ce-mi amintesc e cum şi unde eram când am aflat că se duce în Spania, să-şi încerce norocul. „Pleacă taică-tău săptămâna viitoare, hai acasă”, aşa am auzit la telefonul cu fir. Mi-am pus haine în ghiozdan şi am luat microbuzul 18 kilometri, din oraşul în care învățam până la casa în care mă frustrau crăpăturile pereților şi răceala sobelor. Îmi părea rău că pleacă, mai ales că atunci începeam să-l văd. Să vreau să-l ascult. În același timp, adolescenta în care mă transformam voia haine mai scumpe și cosmetice de firmă, așa că imaginea unui viitor cu mai mulți bani mă ajuta să văd binele din tranzacția asta: dau, fără să pot alege, un părinte pe blugi de un milion și păr îndreptat la coafor.

Ziua în care tata s-a întors în ultimul lui concediu acasă, înainte să plece pentru totdeauna din viață, e tatuaj pe pielea mea. Nu o pot uita, la fel cum nu pot uita stratul de vină, gros ca o pătură, din care am scos nasul în lumea adulților. Doi oameni au zis că pleacă pentru doi-trei ani, până strâng bani de facultățile fetelor, iar apoi revin acasă. Cum timpul n-a stat și ei n-au pus un euro sub saltea, ne-am trezit patru, apoi trei adulți uniți într-un ghem de dor, deșirat în drumuri la schimburi valutare și în mii de minute la telefon. Nu ne-au văzut cum am crescut, nu i-am văzut cum au îmbătrânit, în timp ce am uitat să mai fim împreună.

Parisul e tot mai aproape

Poate că sunt milioane de români care îşi amână gândurile despre sensul plecării și al revenirii. Unii iau prezentul de coarne și luptă neobosiți. N-au timp de gânduri care, oricum, le fac rău. Alții se așază în spinarea momentului și sunt duși la serviciu, mănâncă, se culcă, o iau de la capăt a doua zi. N-au timp de gânduri care, oricum, le fac rău. Spațiul caselor din străinătate e prea mic chiar şi pentru toate pozele pe care le-ar pune pe pereți – imagini noi și vechi cu cei dragi, rămaşi în țară. La ce să se încarce cu teancuri și bibelouri de regrete? La ce să întrebe zilnic de ce, dar mai ales până când le va fi greu și dor? Lasă anii să treacă și soarta să decidă.

„Tăt răul spre bine, iaca!”, zice blând Ana, o mamă dintr-o generație care n-a putut să aleagă ca cea a copilului ei, acum adult plecat de şase ani din România. Ana merge cu autocarul să-şi vadă fiica-manager în capitala Franței. Se urcă în autogara Ştefan cel Mare din Oradea, îşi face cruce şi le promite unor rude și soțului, rămași pe peron, că se va gândi la ei de departe. Acest departe e la multe ore de răbdat pe scaun.

La capătul drumului vor fi bucurii pentru Ana şi pentru alți români care se duc la rude. Pentru cei care se întorc pe şantiere sau în casele de curățat ale celorlalți, drumul acesta e întoarcerea la normalitate. Aceeaşi normalitate va deveni cotidianul celor care acum pleacă pentru prima dată; deocamdată, la ei e despre multă emoție şi oftat.

                                                   Încă puțin până departe

Până la Paris, avem aşa: răbdare, sandvişuri, mărunt pentru toaletele tot mai scumpe, apă, sucuri, filme şi orice temă pentru discuții. Mai avem ciorbe şi mici la un popas între Cluj și Bihor, pretenții scăzute la confort, disponibilitate de a deveni însoțitorul cuiva la toaletă sau partener într-o polemică despre religie. Avem telefoane încărcate la prizele de la mijlocul autocarului, şervețele umede, cărți, muzici, priviri tot mai obosite. Avem, până la oamenii sau camerele goale care ne aşteaptă dincolo de graniță, urma ultimei îmbrățişări; cea de pe peron, cea care ne ajută să pornim încrezători în singurătate, cea care ne spune că totul va fi bine – chiar şi acest drum lung, cu toată oboseala pe care o presupune.

Denisa își pune ochelarii în toc, tocul în buzunarul-plasă prins pe scaunul din față. Își lasă tâmpla pe gluga moale, așezată cu grijă pe geam. România pierde potențial cu fiecare pui de somn pe care fata îl trage mai aproape de Austria. Acolo a ales să fie un om sigur de ce nu mai vrea: sărăcie. Ca ea sunt mii de tineri. Din urmă cresc şi mai mulți, copiii unei frustrări prea vechi.

Sunt 3,4 milioane de români plecați. Cât un București, un Iași, o Timișoară, un Cluj și o Constanță puse una lângă alta. Cam mulți, nu? Un recent raport ONU arată că România e pe locul doi după Siria, la numărul de emigranți. De acolo au fugit, de război, peste jumătate din cetățeni. De la noi, cei mai mulți au fugit de sărăcie.

Am plecat cu autocarul spre Franța pe 2 aprilie 2018, la ora 11:20, din fața Sălii Sporturilor din Cluj-Napoca. Denisa coboară după miezul nopții în Linz, Austria. E buimacă de somn, dar zâmbește la fel de cald când își ia la revedere. Mama ei o așteaptă în lumina rece a unei benzinării. O îmbrățișează și o ghidează, așa cum o să tot facă în lunile ce vin.

După granița Germaniei cu Franța, din 15 oameni, câți eram la început în autocar, rămânem zece. Suntem răspândiți pe toată lungimea mașinii, fiecare în bula lui de liniște sau prinși în scurte discuții. Se vorbește și se zâmbește mai puțin ca ieri. Se privește mai mult la dealurile cu sate ca-n povești și muncitori care par harnici foc pe marginea autostrăzii. De vină pentru tăcere sunt sirenele ambulanțelor care ne-au ridicat părul pe mâini și capul de pe hainele-perne, noaptea luminată de girofaruri și îndoială că mai ajungem la timp, filmele vechi și cam rele, furnicile din picioarele amorțite, gândurile și insomnia majorității.

Intrăm în Paris în mijlocul unui bușon, cum zic românii franțuziți ambuteiajului. Ceasul electronic cu cifre roșii, pe care l-am privit toată noaptea, arată ora României: aproape șase seara. Scad o oră și inspir adânc, mă uit la clădirile mari de la periferia pariziană, mă uit la ceilalți. În ciuda fețelor mai serioase și a clepsidrei care mai are câteva fire de răbdare, această mică lume pe roți, veche de o zi lungă, încă e o poezie: oameni cocoșați de oboseală și foame, unii care mâine vor fi pe șantiere sau cu mopul în brațe, vorbesc despre infrastructura, legile și oportunitățile din Franța.

Fericirea-i un lucru mărunt și trist. Dincolo de geamul aburit, cu vizoare clare de-o palmă, se văd semnele de circulație mai bine organizate, copacii tunși și felul de-a merge, parcă mai hotărât, al oamenilor printre care ne vom amesteca în câteva ore. În imensitatea Parisului, vom părea de pe-aici cât ai zice bonjour, tristesse. O să ne mai recunoaștem și-o să ne evităm doar noi pe noi.

Ne îndreptăm spinările. Unii deschidem brațele să îmbrățişăm oamenii care ne locuiesc aici, alții ridică doar trapa să ia repede bagajele. Cine are umbrelă, o foloseşte. Plouă mărunt, rece. Câțiva trag aerul poluat în piept și mijesc ochii spre orizont. Paris! Dacă aș avea puterea să așez gânduri în mințile oamenilor, aș folosi-o acum, pentru cei care nu au pe nimeni pe peron. Le-aș zice așa: (O să fie bine!)

Am stat 31 de ore într-un autocar de România-Franța ca să locuiesc cu mama, o săptămână, în zece metri pătrați închiriați cu 500 de euro pe lună. E atât de scump pentru că e Paris, dar și pentru că de la geamul ei, până la care poți să urci șapte etaje doar pe scări de lemn în spirală, se vede competiția turnului Eiffel la priveliște, turnul Montparnasse.

Am stat 31 de ore într-un autocar de România-Franța cum n-am mai stat, cu ochii doar pe ceilalți. În celelalte călătorii spre mama, pe care le-am făcut de trei ori cu autocarul, o dată cu autostopul și restul cu avionul, m-am concentrat pe ce duc eu în călătorie. Prima oară am dus pământ de la mormântul lui tata, să-l pună ea la flori. Când m-am urcat în autocar în aprilie 2018, am luat două camere de filmat și cei mai deschiși ochi, să văd cum e viața plecării altora, într-o primăvară în care înflorește resemnarea.

Iaca:

Susține proiectul Recorder

Recorder este o publicație creată și deținută de jurnaliști, iar resursele noastre sunt limitate. Dacă ți-a plăcut acest articol și vrei să citești mai mult conținut asemănător, ne poți susține printr-o donație.

Citeste articolul pe recorder.ro

Tags: