Taxi-driver de București

x

Chiar e nevoie de toate mașinile, de toate tramvaiele, de toți oamenii din acest oraș aglomerat și zgomotos? Nu se poate altfel? E nevoie de toți? I-am întrebat asta pe cei care sunt în trafic în fiecare zi, pe șoferii de autobuze, pe șoferii de taxi, pe vatmani, pe cei care fac ridesharing. Ne-am propus să ascultă poveștile oamenilor care pun orașul în mișcare, ca un semn de respect pentru că ne duc de fiecare dată la destinație.


Se întâmpla prin 2000. Era o vreme oribilă, de iarnă tipică pentru București: frig, lapoviță și noroaiele alea care inundă tot orașul. Cătălin Stavarache, alături de cele două fetițe ale sale, încerca de minute bune să găsească un taxi.

„Trebuia să ajung din Militari în Giulești. Și trei taximetriști la rând m-au refuzat. Și mie mi-au rămas în minte felul în care mergeau fetele mele prin apa aia și obrajii lor roșii de la frig și refuzul taximetriștilor: «Nu, că trebuie să vin pe gol de acolo…»”.

În ziua aceea, când a simțit ce simte un client de taxi refuzat într-o situație grea, și-a zis că el nu va face niciodată așa ceva.

Cătălin Stavarache este și el taximetrist. Dar e un taximetrist care nu spune niciodată unui client: „Nu, că trebuie să vin pe gol de acolo”. A învățat în cei 15 ani de când conduce mașina galbenă prin București că totul ține de respect. Oamenii te tratează în oglindă.

Cătălin crede că meseria lui e mai mult decât veșnica așteptare a unui bacșiș gras sau vânătoarea de curse care-i convin. „Cine spune că taximetria nu merge e ăla care vrea să câștige banii dintr-o singură cursă, ceea ce e imposibil. Taximetria e făcută din curse scurte, pe care le înnădești cu alea lungi. Asta, însă, dacă știi să muncești”.

Cătălin Stavarache a devenit taximetrist în 2003. A urmat cursurile de atestare, a lucrat și ture de zi, dar și de noapte ani la rând, iar acum a devenit și controlor de trafic (există și așa ceva în taximetrie: este un taximetrist mai experimentat, care observă fluxul de mașini din oraș și intervine dacă un coleg are nevoie de ajutor sau de îndrumare).

Cătălin Stavarache, un taximetrist care încearcă să înțeleagă orașul în care trăiește

La început a fost ghidul străzilor

În 2003, nu existau sisteme GPS sau aplicații. Cătălin conducea prin oraș o Dacia 1400, cu ghidul străzilor în torpedou. Umbla cu șurubelnița, șmirghelul și o liță în portbagaj, „ca să desfund jiglerul de relanti”. La prima comandă, și-a luat o suspendare de la firmă. A înțeles că o adresă pe Matei Basarab e undeva la Gara Basarab. Acum îi vine să râdă când se gândește cât de puțin cunoștea orașul. Apoi, pentru că avea ture lungi de noapte, uita ce dată era. „Plecam marți și mă întorceam miercuri”.

A insistat însă în meseria asta pentru că îi permitea să petreacă destul timp cu fetele sale. Copiii locuiau la el după ce a cîștigat tutela în urma unui divorț și Cătălin a simțit că a meritat tot efortul. Noaptea era taximetrist printre zeci de necunoscuți, ziua redevenea tatăl lor.

Pentru Cătălin Stavarache, taximetria nu e o meserie oarecare. Chiar dacă mulți spun că e populată de oameni indiferenți. Lui i-a păsat inclusiv de istoria breslei. A citit, de exemplu, cum au ajuns taxiurile să fie vopsite în galben: s-a întâmplat prima dată la New York și s-a hotărât așa pentru că e culoarea care se distinge cel mai bine în trafic. A mai citit că școala de taximetrie de la Londra e atât de serioasă, încât s-au făcut studii pe creierele taximetriștilor londonezi. „Și s-a constatat că hipocampul, partea creierului care ține de orientarea în spațiu, s-a mărit de patru ori după terminarea cursurilor. Taximetriștii londonezi sunt etalonul, din punctul meu de vedere”.

Până să ajungem ca la Londra, însă, în cei 15 ani de taximetrie, Cătălin a văzut cum oamenii îi pun o etichetă, din momentul în care urcă în taxi.

„Taximetrist=grobian” ar fi doar una dintre ele. Pe puțini îi interesează că omul din spatele volanului are și el frământările lui. Și puțini bănuiesc că, uneori, după o tură de noapte grea, taximetristul Cătălin se oprea înainte de a merge acasă, ca să vadă răsăritul pe malului Lacului Morii. Ca să poată să înceapă totul de la zero.

„Ascultam toată noaptea orașul. Radio, stația, clienții, sunetele, claxoanele. Și mă duceam, înainte să merg acasă, să-mi limpezesc mintea acolo, pe malul lacului. Singur, în liniște. Dar nu am nevoie de un loc anume ca să mă relaxez. Pot să trag oricând mașina pe dreapta, să vorbesc cu mine și să-mi pun în ordine totul. Liniștea e în mine, nu în locul în care mă duc”.

Între clienți nemulțumiți și „taximetriști grobieni”

Cătălin Stavarache înțelege cum stau lucrurile. Nu ține partea taximetriștilor care nu mai au chef și ajung să fie acri la volan. Dar nici nu poate spune că nu-i înțelege. „Gândește-te că un astfel de om face zi de zi ture. Poate e la o firmă care nu are comenzi, stă pe net, acolo vede scandal. Se duce acasă, mănâncă, se pune la știri. Adoarme fără să-și dea seama, probabil cu vreun film pe fundal. Se trezește, că l-a sunat schimbul, și e mereu același cerc. Pentru el, viața e un dezastru. Și de aia se comportă așa cu alții”.

La fel, însă, Cătălin înțelege și că pasagerii au destule motive să critice felul în care unii fac taximetrie. Mulți dintre clienți sunt pățiți, așa că au o reținere. Destui se așteaptă, de exemplu, să fie întâmpinați cu tradiționalul „Ia zi, boss, unde te duc?”. Lui Cătălin însă îi place să surprindă. Își întâmpină clienții cu: „Bună ziua, poftiți. Unde doriți să mergem? Pe ce traseu preferați?”. Și oricât de agresivi ar urca oamenii în mașina lui, se scutură atitudinea negativă și, de multe ori, coboară cu zâmbetul pe buze.

„Așa că eu zic așa: nu sunt de acord cu ce fac alți taximetriști, dar dacă ei au cei șapte ani de acasă făcuți cu suspendare, nu e nimic de făcut. Există și ăștia. Dar trebuie puse lucrurile în balanță. Eu mă bucur că există astfel de taximetriști, pentru că astfel mi-e mie mai ușor să trăiesc. Sunt și eu taximetrist, ca și ei, însă ei nu se comportă normal. Așa că raportează-te la mine, vorbește pentru mine când urci în mașina mea”.

Despre mașina asta Cătălin zice, cu o oarecare poezie, că „e un birou galben cu vederea în tot orașul”. Clienții sunt cei care îl ajută să schimbe priveliștea. Din Militari în Ferentari, din Cotroceni în Pipera, orice colțișor al orașului îi umple timpul și viața.

„Taximetria o fac pentru că îmi place, pur și simplu, să fiu tot timpul în mișcare și să am de-a face cu tot felul de oameni, de la toate nivelurile. Eu, de fapt, dăruiesc timp din viața mea. Și atunci de ce să nu fim bine? E adevărat că muncesc pentru bani. Dar ca să trăiești doar pentru bani nu ți se pare prea puțin?”, întreabă Cătălin Stavarache.

Vedere de noapte, prin ochii taximetristului.

Lecțiile din taxi

Cătălin are 40 de ani. Și undeva pe la 20 de clienți, în medie, pe zi. 20 de clienți, ori 365 de zile pe an, ori 15 ani… ies peste 100.000 de oameni care i s-au urcat în mașină. De la ei a învățat câteva lucruri importante despre meseria lui:

  • Că nu este șef în mașina lui. „Eu ofer timp și energie din viața mea unui om și recompensa e partea materială. Eu caut să mă pun în slujba omului. Caut să fie mulțumit. Vreau să-mi încep orice zi cu bine și așa să o și termin. E atât de simplu”.
  • Că e important să fie punctual. „Dacă știu că ajung la o adresă în 5 minute, eu anunț că voi fi în 7. Și oamenii sunt plăcut surprinși când mă văd deja acolo: «Vai, am întârziat?». «Nuuu, stați liniștit, am ajuns eu mai devreme».
  • Că orgoliile în trafic și lecțiile în taxi nu-și au locul. E bine să nu tai calea altui șofer ca să-ți arăți mușchii. La fel, e bine să asculți dacă cineva are ceva de povestit în mașină, dar să te și oprești din vorbit dacă oamenii nu vor să te audă. „Nimeni nu urcă în taxi ca să fie la psiholog”, crede Cătălin. „Dacă povestești necazurile tale, îi aduci de fapt aminte de ale lui”.
  • Că trebuie să știi să conduci foarte bine, dar fără să te grăbești. „Unii au impresia că dacă se grăbesc, clienții vor aprecia. Dar, de fapt, oamenii se gândesc doar cum să se termine cursa mai repede, să scape de nebunul ăla!”.
  • Că trăim printre oameni, nu printre cifre seci, facturi și tarife. „Oamenii nu-și respectă aproapele, cred toți că dreptatea lui e mai dreaptă, că adevărul lui e mai adevărat. Și că celălalt nu e decât un instrument, care îl ajută pe el să ajungă unde și-a propus”.

„La un moment dat am să public o carte“

De la volanul mașinii galbene vezi multe. Odată a sărit la el un bărbat înarmat cu un bisturiu. I-a luat ceva timp să-l calmeze. Altădată, a văzut o femeie, în haine zdrențuite, pătate de sânge, care încerca fără succes să ia un taxi. Nimeni nu voia să o primească în mașină. Cătălin a acceptat însă cursa.

„La un moment dat am să public o carte cu tot ce trăiesc pe taxi”. Între timp, își mai scrie experiențele la reviste sau le postează pe Facebook, unde a văzut că oamenii reacționează bine. „Dar pe moment vreau să-mi trăiesc poveștile”.

Apoi, ar vrea să facă o asociație, Clubul Taximetriștilor Liberi, în care să se înscrie colegi de breaslă care gândesc la fel ca el. Să facă acolo schimb de idei: „Vreau ca lucrurile să funcționeze mai bine pentru clienți, dar și pentru noi”.

Cătălin crede că fiecare locuitor al orașului e o rotiță dintr-un sistem. Că Bucureștiul e ca angrenajul unui ceas. „Și dacă cineva scoate rotița aia de acolo, nu poate să rămână gol, altceva trebuie să-i ia locul. De asta e nevoie de taximetrie. Sigur, sunt multe activități care implică relaționarea cu publicul. Însă, spre deosebire de un funcționar la ghișeu, unde te duci, îți faci treaba și pleci, cu taximetristul petreci timp în mașină. Și dacă taximetristul este deschis, la final rămâne cel mai bun prieten cu clientul”.


Acest articol face parte din campania „E nevoie de toți”, realizată cu sprijinul Uber România.

Citeste articolul pe recorder.ro

Tags: