Interviu cu Svetlana Cârstean, despre visurile generației de poeți de după ’90: „Voiam schimbare, voiam adevăr și să fim strălucitori în scris”

Am intrat într-o librărie. Două adolescente discută aprins despre noua carte de poezie a Svetlanei Cârstean – „Sînt alta”, apărută la Editura Nemira. M-am bucurat pentru că eu o consider una dintre cele mai strălucite poete a generației sale. Are o carte nouă, așa că am avut un motiv în plus să stăm la povești.

Vasile Ernu: – Dragă Svetlana, nu-mi spune că și tu ești din Botoșani? Mă uitam pe biografia ta și mi-a sărit în ochi. Ce se întâmplă acolo? De unde ieșiți toți atât de talentați? Apropo ce-ți mai amintești din copilărie?
Svetlana Cârstean: – Poate că la Botoșani se consumă într-un fel special durerea, fatalismul, dialogul cu moartea, pendularea zilnică între aoleu, ce ne facem și acceptarea cea mai simplă a sosirii vieții peste tine, fără a simți nevoia de acțiune. La asta se adaugă un umor lipsit de agresivitate. Și peste toate se așează o dulceață și-un miros de turte coapte în rolă sau de poale-n brâu, pe care le mănânci privind în zare la o geografie care nu te grăbește sau agresează nici ea în vreun fel.

În copilăria mea mică, cea mai adevărată, domnește Mama, bunica maternă, în casa aflată la răscrucea principală a unui sat nu prea înstărit de pe malul Jijiei. În acel loc am învățat tot ce știu esențial despre viață, mirosuri, texturi, ce e aproape, ce e departe, cum se simte vântul când bate prin frunzișul unui singur copac sau printr-un pâlc de salcâmi în spatele curții, cum se mai repară din când în când casele din chirpici, de câte feluri sunt dudele, drumul la fântână, la troiță, și ce prețios putea fi un faiton, o căruță cu cauciucuri, într-o vreme în care pe uliță treceau de-a lungul unei zile mai multe secerători decât mașini mici personale.

Când am ajuns la Botoșani, în oraș, ca să merg la școală, a fost o mare tulburare, am acceptat puține lucruri. Laptele cu cacao, televizorul și telefonul probabil. A, și prăjiturile de cofetărie. La Mama, cumpăram doar bomboane, de la magazinul satului, dar nu pe bani, ci pe ouă proaspete din cuibar. Nu am văzut bani decât pe la vârsta de șapte ani pentru prima dată.

Astăzi am rămas o dezrădăcinată, nu mai sunt de la țară, dar nici de la oraș până la capăt. Într-un fel simt că în primii ani mi-am dezvoltat niște simțuri pe care de mult nu mai am unde le folosi sau pe care nu le mai folosesc decât scriind, ele stau de fapt la baza scrisului meu.

Svetlana Cârstean, poetă

– Tu îți amintești când te-ai apucat efectiv de scris? În adolescența zbuciumată? Ca mamă cum privești acum adolescența ta?
– Nu adolescența a adus scrisul. Adolescența a adus mai degrabă nevroza. Am început să scriu când am început să citesc cu adevărat. 11-12 ani. Descopeream atunci cărțile și filmele de la televizor. Telecinemateca plus serialele anilor 70-80. De la 11 ani am început să citesc toate poveștile posibile, de la cele nemuritoare până la cărțile din colecția aceea cartonată pentru copii, cu dungă roșie pe cotor, la Zola, Steinbeck, Mark Twain, romane de dragoste, Camus, Proust. În ultimii ani de liceu, am descoperit poezia și critica literară. Dar am fost mereu convinsă că voi scrie proză.

Primul roman l-am scris la 12 ani, avea 24 de pagini și pentru că se petrecea pe vapor, l-am scris cu atlasul geografic deschis, ca să construiesc corect traseul.

Adolescența mea se suprapune peste exact ultimii ani ai regimului comunist propriu-zis în România, cei mai feroce, dar și cei mai puri ca aberație sistemică și mai reușiți. Ea înseamnă citit la lampă, lumină stinsă de la 6 seara la 6 dimineața, cărămidă încălzită în cuptor, miros de gaze fiindcă aragazul era deschis mereu, dureri de cap, somn la 13 grade în dormitor, ciocolată chinezească, drumuri încă neasfaltate pe alocuri, nevoia de singurătate multă și decizia de a face filologia.

Adolescența a schimbat setările vieții mele complet, a răscolit multe adevăruri ale familiei și vieții mele, ale lumii și istoriei în care trăiam, așa că am vrut să plec departe și am plecat.

Svetlana Cârstean, poetă

Studenția și o nouă generație de poeți

– Suntem din aceeași generație. Ai prins studenția în București în anii 90. Ani duri, dar plini de romantism și speranță. Cum îi vezi acum? Pe mine mă frământă mult acum această perioadă…
– Cred că nu m-am putut gândi la ei până de curând, atât de stranii au fost și au rămas. Teoretic au fost despre libertate și a fi liber, practic despre ce aduce cu ea libertatea. I-am petrecut aproape pe toți în camere de cămin, lângă Drept sau în Grozăvești. Îmi amintesc că în primul cămin, 6 martie, cel în care stătusem și până în decembrie 89, am prins desigilarea prizelor – erau sigilate în timpul regimului comunist ca să nu folosim noi, fetele Universității, curentul electric.

Îmi amintesc primele manifestații, cele dure din ianuarie-februarie 1990, ziua de 15 iunie 1990 când aveam examene – eram în plină sesiune, sângele și părul blond de fată din holul Universității, conservele pe jumătate mâncate și aruncate în secretariatul de la Filologie, apa minerală, cred că era Poiana Negri, pietrele de la Geologie răsturnate, o duzină de oameni cu lămpaș pe frunte care băteau un student lipindu-l de zidul de la Arhitectură, dar și prima revistă Cațavencu, prima Coca-Cola, primul Chesterfield, primul iaurt cu fructe Danone, toate vândute la negru prin cămine, primele tampoane cu parfum de mușețel descoperite în dulapul camerei pe care am primit-o în Grozăvești, în care stătuse înainte un cuplu de studenți croați. Și-mi mai amintesc cum de câte ori mergeam la Botoșani, acasă, vedeam că părinții mei puneau pe masă o pâine tot mai ciudată, mai pufoasă, mai albă, până când la un moment dat mi s-a părut aproape de plastic sau cauciuc.

Dincolo de asta, anii 90 mi-au dat poezia, am scris ca printr-o alchimie neașteptată poemul „Floarea de menghină”, în 1993, și asta cred că m-a salvat de fapt pentru totdeauna.

– Voi, din câte știu, erați un grup destul de solid în jurul cenaclului Central. Cum era atmosfera, în jurul cui gravitați?
– Datorez mult acelei efervescențe de grup, aveam o încredere absolută în gusturile literare și în capacitatea de analiză a prietenilor mei. Eram în felul nostru îndrăgostiți unii de alții și de literatură și de felul în care literatura se oglindea în fiecare dintre noi. În același timp eram foarte cruzi cu alții și cu noi înșine. Cruzimea aceea era un combustibil puternic al unei generații care fusese crescută și cu dragoste desigur, dar și cu multă cruzime. Eram o generație care se dezmeticea și încerca să pună în cuvinte ce a trăit.

Cenaclul Central a vrut să facă ceva diferit, am vrut să ne jucăm, era un fel de creative writing, avant la lettre. Aveam deja niște intuiții și era normal să fie așa, ne aflam între lumi.

Eram sătui de lozinci și clișee, voiam schimbare, voiam adevăr și să fim strălucitori în scris. Încercam să înțelegem ce fel de copilărie am trăit, dacă e cazul s-o iubim sau nu. Gândeam politic, dar nu știam încă.

Svetlana Cârstean, poetă

– Tu ai debutat într-un volum colectiv, Tablou de familie, alături de nume cunoscute azi. Cum e cu debutul acesta colectiv? Ce a însemnat el pentru tine?
– Îmi amintesc că pentru volumul acela colectiv, ne-am adunat într-o cameră plină de computere ca să ne culegem textele fiecare în format electronic. A fost pentru prima dată când am folosit calculatorul, scriam de mână sau la mașina de scris. Cu „Tablou de familie” lumea s-a mai schimbat o dată pentru mine. Cartea a fost și încununarea și sfârșitul unei epoci. Cel mai important era că aveam o voce, că Mircea Cărtărescu auzise acea voce.

Eram singura fată printre băieți, asta mi se pare foarte straniu astăzi. Eram fericită că mă aflam în acel volum cu „Floarea de menghină” și nu cu alte încercări de dinainte. Cu „Floarea de menghină” nu aveam cum să mă simt în impostură, nu mințeam, ea era vârful aisbergului interior, adevărul meu, dar și secretul meu pentru totdeauna.

– De ce ai debutat totuși individual atât de târziu? Parcă ai debutat abia în 2008 cu „Floarea de menghină”. Ce te-a întârziat atât?
– Nu există un motiv anume. Neîncrederea, viața, aglomerația, faptul că nu conștientizam urgența publicării sau oricum importanța ei în evoluția fiecărui scriitor. Plus diverse conjuncturi editoriale. Și, pe de altă parte, o libertate în interiorul scrisului meu care făcea să nu fiu obligată la nimic. Și probabil sentimentul că timpul e nesfârșit. Nu îmi pare rău de alegerile pe care le-am făcut, aș vrea doar să am timp în continuare la dispoziție ca să scriu. Am chef să scriu.

Copilul meu e unul dintre șlefuitorii mei

– Am citit într-un volum colectiv textul tău despre experiența maternă care e puțin diferită de cea paternă: „A scrie. A naște. Tudor”. Cât te-a influențat această experiență în ceea ce scrii, în ceea ce tematizezi?
– Nu aș fi fost aceeași fără Tudor. El este unul din constructorii mei, șlefuitorii mei. Am trăit mereu cu sentimentul că nu pot să mă dăruiesc nici doar lui, nici numai scrisului. Așa că i-am pus împreună mereu în fața mea, acestea au fost destinațiile mele permanente. Am făcut slalom printre toate, dar în așa fel încât nici una dintre aceste două mingi prețioase, să nu-mi scape din mâini, în așa fel încât niciunul dintre aceste două faruri esențiale ale vieții mele să nu se oprească din a străluci.

Nu am avut încredere niciodată în mine ca femeie, nici ca mamă, la 27 de ani când îl nășteam pe Tudor păream încă un androgin, dar experiența concretă maternă a fost atât de naturală, completă și neașteptată, încât a eliberat în mine și identitatea mea adevărată feminină.

Svetlana Cârstean, poetă

Și asta fără ca eu să aleg ca temă de scris maternitatea sau să scriu povești pentru copii, ci mai degrabă continuând din noua postură explorarea genului meu propriu.

– Eu sunt pasionat de adolescență despre care tocmai am scris o carte. Mă tem de ea mai ales pentru copilul meu. Apropo ce sfaturi îmi dai? Ce-ar trebui să facă un părinte ca să nu-și „piardă” copilul? La ce trebuie să fim atenți?
– Cred că toți ne vom „pierde” copiii la un moment dat. Chiar și în cazul în care ei se vor afla în continuare în apropierea noastră. Cel mai important e să rămână un drum, oricât de subțire, spre inima lor, un drum pe care să putem porni atunci când vrem sau e nevoie sau ni se face dor. Și invers. Un drum al copilului către inimile noastre. Să rămână loc pentru flux și reflux.

– Ai scos recent un volum nou de poezie „Sînt alta” care văd că a cucerit nu doar critica, ci și publicul. Te descoperim acolo într-o multitudine de identități. Ne poți spune ce este această „călătorie-poveste” prin care ne plimbi tu?
– Este un poem de călătorie într-un fel, într-adevăr. O călătorie în alteritatea proprie și a celorlalți, în jocul perspectivelor și al virtualului, al apropierii și distanței și separării. Pentru această călătorie, care geografic ajunge până în Orientul Mijlociu, mi-am asumat să aleg un titlu la feminin, cu multe sensuri valabile, care a generat presupuneri, interpretări, citiri diferite. Cu siguranță că, dacă mă gândesc la toate aceste sensuri, „Sînt alta” e în cea mai mică măsură despre schimbare și cel mai mult despre cum e să fii altul și mai precis alta, să te simți străin/străină în diverse feluri.

Cu cât acest Sînt alta pare mai autoreferențial sau mai despre mine, cu atât în el se oglindește mai multă lume. E un paradox. Și cu cât trece mai mult timp de la publicare, cu atât acest Sînt alta se îndepărtează de mine și se golește de mine tot mai radical, ca să se poată oglindi în el cititorii poemului.

„Sistemul utilizează cultura doar ca să-și bifeze agenda. Atât”

– Te văd implicată în multe lucruri ca mai toți „freelancerii” precari. Cu prietena ta Ana-Maria Sandu văd că lucrați cu copii în proiectul „Incubatorul de lectură”. Cum mai e să lucrezi acum cu copiii de vârste mici?
– E un slalom dificil munca de freelancer, te lasă să dezvolți propria viziune, dar te supune și îngenunchează ciclic de-a lungul unui an, pentru că depinzi de finanțări, fluctuații, schimbări permanente în sistem, lipsa de consecvență a acestuia.

Sistemul utilizează cultura doar ca să-și bifeze agenda. Atât. Iar tu trebuie să fii consecvent cu viziunea ta independent ce se întâmplă dincolo de geamurile tale, de fondurile pe care le vei accesa sau nu. Și asta e foarte greu ori de câte ori plonjezi în lumea reală, în care te hrănești, plătești chirie, facturi, mergi la medic și toate celelalte.

Când sunt foarte obosită sau dezarmată de lucruri care nu ies, dezamăgită de oameni sau de cursul lucrurilor, și listez toate lucrurile pe care le fac, mi se pare că, pe lângă scris, lucrul cu copiii este ceea ce aș putea face zi de zi fără să obosesc, e spațiul unei purități și libertăți de care am nevoie ca de aer mereu.

Metoda la care am ajuns noi, în mod natural, la Incubatorul de lectură, lucrează nu cu predatul literaturii, ci cu faptul că literatura e mai mult decât o materie școlară. La fel ca fizica, chimia, istoria, matematica. Toate ar trebui să fie surprinse și prezentate în legătura lor directă cu viața. Generațiile de acum sunt pragmatice, totul trebuie să poată fi utilizat pentru viață.

– Știu că mai faci și altele precum Intersecțiile de miercuri de la Rezidența BRDScena 9 – unde faci dezbateri. Cum împaci activismul acesta cu liniștea pentru a scrie? Cum e să fii precar de la o vârstă?
– Precaritatea e tot mai mult despre limită pe măsură ce trece timpul. Îmi place tot ceea ce fac pe lângă scris, dialoguri, ateliere cu copiii, evenimente culturale, în nici una dintre activitățile mele nu mă comport altfel decât în scris de fapt. Dar, cum spuneam și mai sus, e un slalom care pare util doar pe timp foarte scurt și prin care nu reușești să construiești o stabilitate care, la rândul ei, să îți dea ceea ce tu numești liniște pentru scris. Nu e întotdeauna de ajuns să se lase liniștea seara și să începi să scrii, important este ce rămâne în capul tău de peste zi.

Important e ca cei care scriu să conteze și să ieșim din mentalitatea aceea în care scriitorul e boem și poate trăi oricum fiindcă asta ajută scrisul și oricum scrie fiindcă nu poate trăi altfel. Și pe care sistemul îl utilizează ca să-și bifeze, cum ziceam, agenda aceea în care cultura e mai mereu festivistă.

Svetlana Cârstean, poetă

Anamaria Prodan a răbufnit: „Prietenaș, dacă nu eram eu, te distrugeau!”. N-a mai rezistat și a dat cărțile pe față

PARTENERI – GSP.RO

Anamaria Prodan a răbufnit: „Prietenaș, dacă nu eram eu, te distrugeau!”. N-a mai rezistat și a dat cărțile pe față


BOMBĂ! Ce făceau Brigitte, Amalia și Ilie Năstase în trei! Soția lui Florin Pastramă a recunoscut abia acum

Playtech.ro

BOMBĂ! Ce făceau Brigitte, Amalia și Ilie Năstase în trei! Soția lui Florin Pastramă a recunoscut abia acum


Accidentul teribil din Baia Mare a fost filmat. Momentul în care BMW-ul spulberă doi tineri soţi în staţia de autobuz, surprins de camere

Observatornews.ro

Accidentul teribil din Baia Mare a fost filmat. Momentul în care BMW-ul spulberă doi tineri soţi în staţia de autobuz, surprins de camere


Horoscop 4 iulie 2021. Capricornii reacționează rapid față de oricine atentează la plăcerile lor

HOROSCOP

Horoscop 4 iulie 2021. Capricornii reacționează rapid față de oricine atentează la plăcerile lor


Cum a murit bărbatul cu cea mai mare pensie specială din România. Încasa peste 78.000 lei pe lună

Știrileprotv.ro

Cum a murit bărbatul cu cea mai mare pensie specială din România. Încasa peste 78.000 lei pe lună


Virologul chinez dezertor dă peste cap ce se ştie despre apariţia Covid-19. "Am fost recrutată în secret". A dezvăluit unde "a fost fabricat"

Telekomsport

Virologul chinez dezertor dă peste cap ce se ştie despre apariţia Covid-19. „Am fost recrutată în secret”. A dezvăluit unde „a fost fabricat”


Știi care este diferența dintre igienizare și dezinfectare? (PUBLICITATE)

PUBLICITATE

Știi care este diferența dintre igienizare și dezinfectare? (PUBLICITATE)

Urmărește cel mai nou VIDEO

RECOMANDĂRI

Citeste continuarea articolului pe libertatea.ro