Companii profitabile, puse pe butuci după privatizare. Ce s-a ales cu fabricile românești după anii ’90

Unele companii privatizate au intrat rapid în faliment, altele au sfârşit prin a fi vândute, iar o parte dintre cele care au rezistat n-au mai fost la fel de performante. Marile privatizări s-au dovedit a fi, cu mici excepţii, şi marile ţepe date României. Interesele personale sau de grup, privatizările dubioase, trecerea de la economia socialistă la cea capitalistă sau managementul defectuos sunt principalele cauze care au dus la dispariția unor fabrici care pe vremea comuniștilor dădeau randamnent. În Gorj au dispărut marile unități economici precum fabrica de sticlă, ferma de porci Suinprod sau fabrica de cărămidă Unirea.

Zona industrială a municipiului Vaslui, care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a oraşului, a ajuns o ruină. Marii coloşi industriali au intrat în faliment în urma unor privatizări controversate. De notorietate este prăbuşirea celui mai mare combinat de fire şi fibre sintetice, Moldosin SA, după ce a ajuns în mâinile controversatului om de afaceri Omar Hayssam, potrivit adevărul.ro. Societatea a ajuns apoi să fie vândută bucată cu bucată.

[embedded content]

Și la Zalău marile fabrici construite înainte de 1989 au întâmpinat probleme, iar multe dintre ele au fost închise. Situația e trasă la indigo și în multe alte județe ale țării. Dacă industria oraşului Buzău trăieşte în urma câtorva privatizări reuşite, oraşele Râmnicu Sărat şi Nehoiu au rămas fără pilonii economici, care până în 1989 ofereau majoritatea locurilor de muncă pentru oamenii din zonă.

Iar la Alba Iulia, marile falimente ale judeţului au produs o gaură de sute de milioane de euro, bani care nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă sau în faliment, mai scrie aceeași sursă.

Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potenţial financiar uriaş este cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniştilor.

Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceauşescu îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, iar comentatorul TVR vorbea CITEZ ,,despre o cetate a maşinilor electrice“. 40 de ani mai târziu, compania a fost vândută pe bucăți, iar în 2019 – închisă definitiv.

Pe vremea comunismului, Braşovul trăia prin întreprinderi precum uzina de autocamioane Roman, Tractorul, Hidromecanica sau Rulmentul. Acestea au devenit amintiri ale companiilor care generau zeci de mii de locuri de muncă. Uzina Rulmentul, una dintre cele mai mari din Braşov în vremea comunismului, a intrat în faliment în 2007. Din cei 7.000 de angajaţi, câți erau în vremurile de glorie, rămăseseră puţin peste 2.000.

Dar cum s-a ajuns în această situație: la două săptămâni de la Marea Mineriadă, în iunie 1990, prim-ministrul Petre Roman îşi prezenta în Parlament programul de guvernare. Acesta presupunea schimbări importante în întreprinderile de stat. Urmau să fie înfiinţate firme şi companii private şi să fie încurajate libera iniţiativă şi investiţiile străine. În realitate, chiar programul de guvernare avea mari lipsuri – retrocedarea proprietăţilor se anunţa limitată, privatizarea nu se făcea imediat şi integral. În plus, întreprinderile de vânzare se împărţeau între stat şi mediul privat, dar partea privată nu venea de la investitori, ci de la salariaţi. Decizia, utilă electoral, a agravat lipsa de tehnologie nouă resimţită în economie încă din anii \”80.

După cinci decenii de economie planificată, în care statul era marele proprietar, aspiraţiile au fost îndreptate către Occidentul capitalist. Și această trecere nu se putea face fără privatizarea proprietăţilor de stat. Altfel că, Guvernul de la Bucureşti a ales privatizarea în masă, numită de economişti o terapie de şoc. Dacă la nivel teoretic, decizia a fost considerată înțeleaptă, realitatea ne-a arătat că nu a fost așa. Astfel că, la scurt timp după ce statul le-a împărţit cetăţenilor acţiuni la diverse societăţi de stat, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care au văzut potențial crescut în acele afaceri.

În 1990, privatizarea era una dintre priorităţile noului regim de la Bucureşti. Însă primii paşi spre capitalism s-au făcut greu. Prima lege a reformei a fost Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome şi societăţi comerciale. Apoi a venit Legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private – iar Registrul Comerţului nu mai făcea faţă cererilor.

Prin Legea 58 din 1991, încep privatizările în masă. Guvernul Român decide ca toate companiile de stat să fie deschise privatizării. Cea mai răsunătoare metodă din istoria privatizării, Cuponiada a avut loc între 95 și 96.

Milioane de oameni au stat atunci la coadă să primească gratuit tichetele de privatizare. Valoarea cupoanelor se ridică la 975.000 lei, în banii de atunci. Dacă societățile ar fi fost profitabile, oamenii ar fi avut de câștigat din dividente. Însă, în numeroase cazuri, chiar şi taxele poştale depășeau valoarea dividendelor. Multe persoane nu au apucat să le valorifice la timp, iar inflaţia şi-a spus cuvântul, s-au depreciat. Cuponiada s-a încheiat prost. Alte 5.500 de societăți de stat s-au prăbușit în numele unei reforme care n-a fost suficient cântărită.

Ca aproape toate reformele, şi privatizarea a avut parte de mai multe abordări. Privatizarea de tip MEBO s-a dovedit și ea ineficientă. Prin acest proces, activele unei companii erau vândute salariaților. Din 1993 și până în 1996, doar 837 de societăți au fost privatizate astfel, adică 28% din privatizările din România. Măsuri elementare de ordine economică se loveau de împotrivirea salariaţilor, nepregătiţi economic, sau a conducerii politice.

După Revoluție, sutele de fabrici și uzine s-au lovit imediat de haosul creat în urma vidului de putere. Gândită într-o structură planificată, subordonată direct statului, industria românească a demonstrat repede că nu era pregătită pentru economia capitalistă. Marile întreprinderi nu aveau comenzi și nu aveau piețe de desfacere. Iar lipsa de competiție și tehnologie au grăbit dezastrul. Climatul economic a fost deteriorat și de lipsa unor direcții politice ferme spre o adevărată economie de piaţă, la care s-au adăugat decizii luate pe jumătate. Inflația a durat ani de-a rândul, ajungând la uriașa cifră de 250% în 1993, din cauza numeroaselor măsuri electorale, dar și a blocajelor apărute în procesul producției din cauza confuziilor în privinţa proprietăţii, dar şi din lipsă de capital. Aşa se face că mulţi români au ajuns să creadă că economia de piaţă se reduce la preţuri uriaşe, produse proaste şi frica permanentă de şomaj.

În 1997, privatizarea în masă s-a încheiat, iar autoritățile au gândit mai bine legislaţia pentru accelerarea procesului, prin alte metode. Chiar şi-aşa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârşind cu falimentul firmelor.

Anul 2000 este marcat de startul marii privatizări prin lichidare, proces care începe să slăbească industria şi economia românească deopotrivă. Marile combinate siderurgice din România au fost vândute la bucată firmelor mari din străinătate care au preluat platformele şi fie le-au vândut integral la fier vechi, fie le-au micşorat capacitatea de producţie. Multe fuseseră aduse în colaps de statul român, înainte de vânzare. Sidex era perla coroanei siderurgiei romaneşti dar la începutul anilor 2000 era deja considerat o gaură neagră a economiei, fiind cedat la pachet cu o datorie uriaşă.

Unul dintre cele mai industrializate judeţe din ţară, Prahova, avea, înainte de Revoluţie, uzine şi fabrici în care se producea de toate. De la detergenţi, stofe, geamuri, îngrăşăminte chimice şi mobilă până la cele mai performante instalaţii de foraj petrolier din lume. Au ajuns și ele în ultimii 25 de ani să fie furate sau închise, producând șomerii pe bandă, dar și multe dosare penale.

Și privatizările din Bistrița Năsăud au atras atenția procurorilor DNA. Printre unităţile de producţie din Bistriţa-Năsăud care ar fi pe lista privatizărilor dubioase se află Mopanul, fosta fabrică de pâine a judeţului, dar şi fostul Combinat de Prelucrare a Lemnului.

Coloşi industriali ai Iaşiului precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice trase la Iaşi nu s-a încheiat cu condamnări penale.

În total, sute de mii de locuri de muncă desființate și zeci de fabrici închise, vândute pe nimic sau distruse prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine. În locul lor au răsărit mallurile.

Modul în care s-a produs privatizarea în Romania a fost un esec, având în vedere că, în țara noastră, au fost vândute activele fără privatizarea managementului, a recunoscut chiar Ion Iliescu, primul președinte al țării după căderea comunismului.

În 1990, anul zero al capitalismului, s-au înființat 6.900 de companii. Dintre acestea, doar 49 mai erau active la jumătatea anului 2019, din care 13 nu înregistrau venituri și doar 14 firme au raportat o cifră de afaceri de peste un milion de euro, arată o statistică publicată în același an.

Citeste continuarea articolului pe realitatea.net