Cum a intrat PSD cu sigla în Europa şi cu oiştea în feudalism?

După 20 de ani, profesorul Alexandru Athanasiu face mărturisiri pentru prima oară – în exclusivitate pentru “România liberă” – despre momentele astrale ale naşterii PSD, ca partid în marea familie a socialiştilor europeni. Fost ministru al muncii şi al educaţiei, chiar prim ministru, pentru scurt timp, dezvăluie mecanismele de putere, chiar din conclavul laicilor care conduceau atunci majoritatea statelor de pe continent. Prin argumente simple, ancorate în context, Athanasiu explică de ce a dat blazonul de aristocrat unei formaţiuni cu metehne criptocomuniste. Detalii despre cum s-a ticluit botezul PSD în familia europeană, felul în care mai marii politicii europene au făcut presiuni, de ce oamenii lui Schröder au preferat un partid mai mare, în detrimentul a două mai mici? Detalii inedite despre rolul lui Hildegard Puwak, dar şi despre plecarea neîmpăcată a lui Sergiu Cunescu, toate le puteţi afla într-o ediţie de colecţie pentru toţi social democraţii români şi nu numai. 

 

 „Social democraţia e slab reprezentată în România”

–         Domnule profesor, studiind temeinic lecţiile trecutului, putem face previziuni despre viitor? Se va schimba lumea?

–         Lumea se schimbă tot timpul, numai noi rămânem surprinşi de aceste schimbări şi de regulă, când ne lovesc grijile.

–         Ce să înţelegem din criză?

–         Umanitatea este extreme de fragilă, expusă unor atacuri biologice. Fiinţa umană tocmai ea, stăpânitoarea planetei poate fi uşor lovită. Iată cum stăpânitorii planetei , ce vanitate, nu-şi revin din şocul pandemiei. Avem nevoie de o coabitare partenerială cu natura.

–         Prea multă trufie?

–         Iluminismul şi globalizarea au dat senzaţia omului că poate să exploateze tot ce are pământul mai bun. Cred că vine lecţia după care omul nu e imun nici la viruşi nici la alte calamităţi.

–         Ce avem de făcut?

–         Să fim mai smeriţi, mai umili, în stare de să cultivăm dialogul valorilor între noi! Să ne reorientăm gândirea spre exerciţiul autocunoaşterii pentru a dobândi o pace sufletească!

–         Mai există azi social-democraţie?

–         E foarte slab reprezentată în România. Făcând un excurs retrospectiv de la falansterul lui Teodor Diamant (1835-1836), la cluburile socialiste ale lui Nădejde şi Dobrogeanu Gherea (1886-1890), culminând cu topirea PSDMR în Partidul Naţional Liberal, am putea spune că nu doar primul război mondial a slăbit mişcarea socialistă din cauza poziţiilor naţionaliste ale partidelor social democrate, dar şi apariţia Uniunii Sovietice şi a Partidului Comunist Sovietic. De altfel, nici în România interbelică, miţcarea socialistă nu s-a afirmat pregnant.

După cel de-al doilea război mondial, Titel Petrescu – o persoană luminată – a creat Partidul Social Democrat Independent. La scurt timp dupa îmfiinţarea partidului, a fost arestat.

De ce social-democraţii au făcut o politică marginală după 1989?

–         Partidul Social Democrat s-a topit în Partidul Comunist, prin decizia lui Lothar Rădăceanu. Între 1948 şi 1989, nu a mai existat PSD. Ce s-a întâmplat după Revoluţie?

–         Adrian Dimitriu, fostul secretar general al partidului lui Titel Petrescu, a dat mandat lui Sergiu Cunescu sa reînfiinţeze Partidul Social Democrat.

–         Nici în această perioadă nu s-a prea remarcat.

–         Într-adevăr PSDR nu a ocupat o poziţie importantă pe eşichierul politic românesc şi, pentru că, în anii de după 1990, societatea românească era extrem de împărţită ideologic, în sensul că, ori negai comunismul şi te înscriai în partidele istorice, ori te înscriai în FSN şi succesorii săi politici ( PDSR, PD). Nu era loc de nuanţe si de subtilitati idelogice.

–         Liberalii şi ţărăniştii luau felii mare din tortul electoratului anti-FSN?

–         PNŢCD a a avut o creştere mare de încredere, pentru că avea în fruntea sa un erou, Corneliu Coposu. PSDR nu avea un asemenea lider şi a devenit un partid marginal. Nu a participat niciodată singur la alegeri, astfel încât nu şi-a putut verifica pe ”teren” adeziunea în electorat. A avut întotdeauna un naş politic pentru a primi ”botezul” electoral. Şi-a topit identitatea în partidele de dreapta.

–         Sergiu Cunescu era foarte apropiat de Corneliu Coposu. A contat în viaţa partidului acest aspect afectiv?

–         Era mai mult ţărănist, decât social-democrat.

–         Un om extrem de cumsecade, din cât l-am cunoscut eu. Ce greşeli a făcut PSDR, partidul lui Cunescu, aşa era cunoscut între 1992-1995?

–         Cred ca adeziunea necondiţionată la valorile tipice liberalismului, cum ar fi proprietatea şi mai puţin la valorile specifice social-democraţiei, munca, a putut fi un motiv de slabă receptare de către publicul românesc a PSDR-ului, ca partid social democrat.

–         A plecat puţin, vorba francezului, supărat că aţi dat P.D.S.R.-ului lui Ion Iliescu blazonul social-democraţiei?

–         Îmi pare rău că nu l-am putut convinge de alianţa cu PDSR în timpul vieţii sale. Regret şi acum că ne-am despărţit într-un fel certaţi, dar pentru mine, Sergiu Cunescu, dincolo de statura sa politică, a rămas omul care m-a onorat cu prietenia sa şi căruia i-am rezervat mereu în suflet un loc distinct.

Despre primele încercări de europenizare a unui partid criptocomunist

–         În anul 2000 aţi mers fără naş în alegeri, adică fără PNŢCD.

–         Într-adevar la alegerile locale din anul 2000 PSDR a participat singur, obţinând un rezultat încurajator de aproximativ 3% din voturi.

–         Aţi fost acuzat că aţi tras spre PDSR.

–         Şi Sergiu Cunescu se unise cu partidul lui Mohora. Cu ce era mai toxic un profesor universitar ca Adrian Năstase decât secretarul de Partid Comunist, Mohora?

–         Cunescu a încercat în 2000 o refacere a alianţei din 1996 cu partidul lui Petre Roman.

–         În anul 2000 PD scăzuse mult în simpatia electoratului, iar USD (Alianţa dintre PD şi PSDR n.a.) fusese denunţat, deci nu mai exista, prin hotărârea celor 2 partide ce-l alcătuiau. În tratativele ce le-a avut Sergiu Cunescu cu Bogdan Niculescu Duvăz, cel care se ocupa de campania electorală a PD, PSDR-ului i-au fost oferite 3 locuri de parlamentari pe lista PD. Deşi eram una dintre persoanele nominalizate pentru unul din acele locuri, nu am acceptat această ofertă jignitoare pentru PSDR.

–         În toamna lui 2000 aţi devenit preşedintele PSDR, cu sprijinul lui Cunescu, nu-i aşa?

–         Sergiu Cunescu nu a mai dorit să candideze, deşi atât eu cât şi alţi colegi din conducerea PSDR i-am solicitat acest lucru, oferindu-i totodată, întreaga şi necondiţionata noastră susţinere. În acel moment Sergiu Cunescu mi-a solicitat în mai multe rânduri participarea în cursa electorala privind poziţia de preşedinte PSDR. Spera ca eu aş putea câştiga preşedinţia PSDR în detrimentul lui Emil Putin – vicepreşedinte al partidului la acea dată, care dorea fuziunea cu APR-ul lui Teodor Meleşcanu sub denumirea de APR.

———————————————————————————–

De numele lui Alexandru Athanasiu se leagă criteriile Bologna, introduse în sistemul de învăţământ românesc. Datorită iniţiativei sale, de pe vremea când era ministrul muncii, în guvernarea CDR, mai există şi astăzi tichetele de masă. Sub mandatul său s-au înfiinţat ITM-urile, instituţiile menite să apere drepturile salariaţilor.

A scris mai multe lucrări despre dreptul muncii.

Probabil rămâne singurul arisocrat socialist.

Este decorat cu Ordinul de Merit în Grad de Cavaler de către Franţa.

Are 65 de ani. Şi aproape 40 de carieră universitară.

 
 ——————————————————————————-

Contextul social democraţiei româneşti şi europene în anul 2000

–         Pentru memoria istoriei politice româneşti, trebuie amintit că Alianţa pentru România (ApR) luase în alegerile locale din 2000 7,34%, iar în toamnă nu a depăşit pragul electoral de 5%. Ce s-a întâmplat. Iar factorii exogeni, bată-i vina?

–         Din păcate, în vara anului 2000, în mod inexplicabil, PNŢCD a mărit pragul electoral de la 3% la 5% săvârşind o eroare ce a costat partidul, dispariţia de pe sena politică, lucru extrem de regretabil pentru democraţia fragilă românească.

–         V-aţi vândut PDSR-ului lui Iliescu?

–         Formularea din întrebare este inexactă, fără legătură cu realitatea. Decizia de a participa la alegeri într-o alianţă cu PDSR a fost luată de conducerea colegială a psartidului în consiliul său naţional şi, totodată, s-a întemeiat pe o cercetare socilogică de tip sondaj de opinie, din care a rezultat că aproximativ 90% din organizaţiile partidului şi membrii săi doreau participarea la alegeri în alianţă cu PDSR.

         Şi ce a ieşit?

 Decizia nu a fost luată într-un petit comité, în spatele uşilor inchise.

–         Nişte melci fără cochilie.

–         Şi mai e ceva. Poate că nu ştiţi. Susanne Kastner, liderul social democraţilor germani (SPD) din Bunderstag, făcea presiuni uriaşe asupra noastră, prin intermediul Fundaţiei Friedrich Ekbert, să ne aliem cu PDSR. Hildegard Puwak, bună vorbitoare de limbă germană, era omul de legătură al conducerii PDSR cu SPD. De altfel şi internaţionala socialistă dorea să aibă în rândurile sale, partide cu pondere electorală relevantă.

–         Acolo, unde erau deja două partide. Al domniei voastre şi al lui Petre Roman.

–         O cutumă a internaţionalei socialiste consta în acceptarea a cel mult 2 partide socialiste din aceiaşi ţară, aşa încât 3 partide era inacceptabil.

Presiunea nemţilor din SPD

–         Aţi avut dese întâlniri cu doamna Kastner?

–         Da, vreo trei. De fiecare dată îmi spunea că PDSR e un partid mare, cu structuri, cu aleşi locali etc.

–         Şi cum aţi ajuns să vindeţi “bijuteria coroanei?”

–         Nu aveţi răbdare.

–         Păi, se plictisesc cititorii. Vrem să ajungem mai rapid la esenţă. Cum a devenit un partid neocomunist social democrat?

–         În noiembrie 2000, în carteriul  La Défense din Paris, sub preşedinţia lui Pierre Mauroy, au avut loc lucrările Congresului Internaţionalei Socialiste.

–         E cu suspans sau o lungim?

–         Păi aici s-a decis totul. Cu o zi înainte de plen, liderii s-au adunat într-un conclav. Trebuia să primim coroniţele. Titlul de membru cu drepturi depline. Atât noi, PSDR, cât şi PD-ul lui Roman.

–         Poate că cititorii noştri ar vrea o hologramă a spectrului politic de atunci. Puteţi să le reamintiţi ce era social democraţia la acea vreme în Europa?

–         După 16 ani de creştin democraţie în Germania devenea  cancelar Gerhard Schröder, în 1996. În Marea Britanie, Tony Blair. La Roma căzuse guvernul Prodi, în 1999, iar preşedintele democraţilor de stânga, descendent politic din Partidul Comunist Italian, Massimo d’Alema, devenise primul ministru al Italiei. Era deja preşedinte.

Nu a fost pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte, cu voia Berlinului

–         Toţi socialişti. Şi ce s-a întâmplat la Paris. De ce e important momentul?

–         Păi dacă eram “încoronaţi” noi, PDSR-ul ar fi fost blocat pentru mulţi ani înainte.

–         Şi ce s-a întâmplat?

–         Ca să nu o mai lungim, în preziua sesiunii plenare a Internaţionalei, aveam să aflăm de la un socialist francez, ca nu vom fi acceptaţi ca membri cu drepturi depline. SPD-iştii făcuseră presiuni uriaşe. Parlamentarii germani ne tot repetau că noi privim PDSR ca pe un duşman, deşi ar trebui să ne aliem cu el.

–         Şi totuşi cum de v-au primit, dându-vă coroniţa?

–         Norocul nostru, al meu şi al lui Petre Roman, era că, vorbind destul de bine limba franceză, am pronunţat discursuri desigur, inteligibile, argumentate şi care s-au dovedit în final convingătoare, pentru acordarea titlului de membru cu drepturi depline.

–         În final i-aţi biruit?

–         Oarecum da. Dar ni s-a recomandat să luăm urgent legătură cu conducerea de la Bucureşti a PDSR.

–         Aţi dat blazonul pe o alianţă?

–         Aceasta construcţie politică nu era o vânzare. Credeţi că dacă dispărea PSDR-ul atunci, neintrând în parlament, ar fi observat cineva şi, mai ales, ar fi regretat?

–         Vă reproşaţi?

–         Da, faptul ca am procedat la fuziunea cu PDSR-ul mult prea repede, chiar dacă această decizie nu mi-a aparţinut în exclusivitate mie. Oricum, îmi asum această greşeală în totalitate.

–         Şi aşa v-a luat şi numele. Cum a fost la nuntă? Se mărita Tuşa comunistă cu aristocratul socialist?

–         Am sperat ca lucrurile vor evolua într-un sens pozitiv.

Cu capul în Europa şi cu picioarele în feudalism

–         Când a primit PSD-ul coroniţa?

–         La Congresul din 2003 de la Sao Paolo. Un an şi jumătate am reprezentat PSD-ul în Internaţionala Socialistă.

–         Cum vedeaţi atunci PSD-ul?

–         Partidul a intrat cu sigla în Europa, dar elitele sale au rămas cu mentalităţi feudale, în care clientelismul s-a substituit aproape mereu meritocraţiei.

–         Adrian Năstase a fost mai mult pragmatic, decât sentimental. I-a ţinut aproape pe cei care trebuiau îndepărtaţi.

–         Adrian Năstase vedea la fel ca mine lucrurile. Cerea şi el să vină tineri, să existe o meritocraţie. Jinduiam împreună la criterii obiective de ascensiune în partid, la reprezentarea intereselor legitime ale populaţiei. Nu s-a reuşit decât într-o mică măsură.

–         Stânga a pierdut în 2004 alegerile, fiind acuzată de clientelism şi corupţie.

–         Doar ticăloşii şi proştii nu recunosc performanţele economice ale guvernului Năstase. Partidul, din păcate, nu s-a schimbat.

Cum arată PSD-ul azi?

–         Veleitarii v-au dat oamenii afară, parcă, nu?

–         A rămas clientelismul. Am cedat din naivitate sau dintr-o anumită curăţenie morală.

–         Vă reproşaţi ceva?

–         Poate că nu trebuia să accept postul de ministru al Educaţiei Naţionale. Eram, oricum, profesor de 22 de ani. Veneam de la cea mai importantă Universitate de Drept din România, nu de la o fantomatică universitate necunoscută.

–         În 2008 de ce nu aţi mai candidat la alegerile parlamentare?

–         Nu am avut vocaţie de politruc, aşa cum m-a etichetat un ziar la acea vreme.

–         Cum arată PSD-ul de astăzi?

–         Nu-l urmăresc cu mare atenţie. Mi se pare că a făcut, în primul rând, promovări extrem de greşite, iar în al doilea rând, suferă de grave inhibiţii în comunicare şi chiar când face bine ceva, îl prezintă prost.

–         Totuşi, a avut performanţe economice la guvernare.

–         Din păcate, nu a ştiut să-şi valorifice CV-ul său de nobleţe, care însemna idealurile social-democrate de peste un secol, ale României muncitoare, ca şi sacrificiul vieţii şi libertăţii, pe care unii lideri social-democraţi români l-au împlinit in decursul timpului, şi, mai ales în regimul comunist. PSD s-a lăsat târât, înjurat şi admonestat – meritat sau nemeritat – de persoane care în niciun caz nu aveau vreo statură morală şi nici vreun merit în această ţară, ca să se exprime în felul în care au făcut-o.

–         În viitor?

–         Atât timp cât nu ai lideri charismatici şi care în acelaşi timp să fie sensibili la politicile publice, în stare să genereze empatie, n-ai cum să fii un partid care să atragă electoratul intr-o măsură relevantă pentru a sprijini atingerea obiectivelor societale pe care i le propui.

Citeste continuarea articolului pe romanialibera.ro