Magia Sărbătorilor de iarnă în „cel mai frumos judeţ“. Colind cu Vasâlca, Irozii sau Steaua FOTO VIDEO

În toate colţurile Vâlcii – „cel mai frumos judeţ din România”,  marcă înregistrată la OSIM – mai multe tradiţii unice legate de Sărbătorile de iarnă se mai păstrează încă, din moşi-strămoşi, după un ritual bine stabilit. 
„Este un ceremonial amplu caracterizat de o varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală”, descrie directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure.
Un fenomen care nu poate fi întrerupt nici de pandemie, cum n-a fost întrerupt nici de cele două războaie mondiale, ci, cel mult, înfrânat, desfăşurându-se într-un cadru mult mai restrâns sau luând alte forme adaptate vremurilor şi tehnologiei. 
La Vâlcea, spre exemplu, Festivalul colindătorilor s-a ţinut şi în acest an, în Ajun de Crăciun, dar online, într-o formă diferită faţă de cea tradiţională. 
Pe de altă parte, date fiind restricţiile şi sancţiunile, n-au mai început să răsune văile şi colinele ca altădată, de colinde sau urări, mai ales pe timp de noapte. În zonele unde datinile nu au fost întrerupte, s-a ţinut cont de regulile care vizează distanţarea socială, obligativitatea măştii de protecţie, grupurile de maximum şase persoane din familii diferite, precum şi interdicţia ieşitului din casă în intervalul orar 23:00 – 06:00, după cum ne-au mărturisit atât autorităţile, cât şi colindătorii cu care am stat de vorbă. 
Pe tărâmurile montane, precum şi în cele de sub munte, din ţinutul Vâlcii, tradiţiile privind sărbătorile de iarnă încep în Ajun Crăciun şi continuă până la Sfântul Ion. 
Chiar dacă această perioadă din an va fi diferită faţă de toate celelalte trăite până acum, am pornit într-o excursie pe tărâmul magic al obiceiurilor specifice, alături de prof. dr. Florin Epure, directorul de la Cultură Vâlcea.

„Colindatul, o valoare de patrimoniu universal”

De la colindat, la umblatul cu steaua, capra „brezaia” sau „vasâlca”, irod sau vicleim, pluguşor şi sorcovă, sunt toate nelipsite din repertoriul obiceiurilor întâlnite pe plaiurile vâlcene în această perioadă a sărbătorilor de iarnă.  
„Doar la români fenomenul colindatului este atât de bogat, diversificat şi de important. Ar putea să reprezinte, cred eu, o valoare de patrimoniu universal. În ţinuturile vâlcene întâlnim de la colinde pentru gospodari, «Colindul cel Mare» care se cântă la fereastră, colinde pentru fată de măritat, pentru flăcău, pentru voinic, pentru vânător, pescar, negustor, pentru preot, pentru feciorul mort pe front etc.”, ne dezvăluite specialistul în Cultură.
Acesta susţine: „Colindul este o inestimabilă zestre spirituală strămoşească. Este sfânt, pentru că transmite un mesaj divin, o veste de la Dumnezeu Tatăl, iar această veste are menirea să slujească vieţii, să aducă binele în lume şi între oameni. De aceea, colindătorii sunt consideraţi solii unei lumii mai bune. La început, colindele îndeplineau o funcţie ritualică – de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug, fiind legate de începutul anului agrar – de venirea primăverii -, sau de sfârşitul său – toamna, la culegerea recoltei. Dar au şi un rol apotropaic: alungă spiritele rele şi facilitează reîntâlnirea cu cei plecaţi în lumea umbrelor”, mai spune prof. dr. Florin Epure.
Au existat şi în acest an sate vâlcene unde în Ajun de Crăciun, locuitorii au împărţit, în mod special copiilor care le-au poposit la poartă sau în curte „colindeţi” – covrigeii / colăceii copţi pe plită sau în cuptor, pe lângă alimente, fructe şi dulciuri. Doar că în acest an tradiţia nu a mai avut loc după miezul nopţii de Ajun, ci la primele ore ale dimineţii.

De la colind de fereastră, la colind de casă sau de plecare 

„În zona Horezu, dar şi în alte localităţi, exista tradiţia ca flăcăii să facă un foc mare unde se strângeau toţi colindătorii. De aici se pleca, din casă în casă, unde gospodarii îi aşteptau cu coşurile pline cu bunătăţi. Colindătorul mulţumea pentru dar cu formula: «Bogdaproste!»”, povesteşte directorul de la Cultură, care mărturiseşte că nu ştie în ce măsură s-a mai păstrat tradiţia şi în acest an.
În altă zonă extrem de bogată în tradiţii şi obiceiuri a Vâlcii, Ţara Loviştei, numărul „cântecelor de Crăciun”, cum mai sunt cunoscute colindele, diferă de la sat la sat: „Numai în Racoviţa sunt cunoscute 24 de colinde, iar în Boişoara – 19. În colindatul din Racoviţa întâlnim cerbul, simbolul fecunditaţii, dar şi un simbol al ritmurilor creşterii şi al renaşterilor. Multe versuri amintesc despre bogăţiile pământului şi despre îndeletnicirile de bază ale vâlcenilor. Primirea în «ceată» / «preucă» / «strană» reprezintă trecerea tânărului în categoria „băieţilor de însurat”. Avem chiar şi „colind de plecare” în satele Bratoveşti şi Cucoiu, din Titeşti. Cetele sunt conduse de un «vătaf» / «jude», care în alte zone din judeţ, se numeşte «primar» sau «casier»”, ne mai împărtăşeşte şeful de la Cultură. 
Tot de la domnia sa aflăm că în satul Grebleşti din Câineni, un inginer, mare iubitor de tradiţie, Marian Pătraşcu, a identificat mai bine de 20 de cântece de Crăciun care se cântă în casă. Unele au legătură cu Naşterea Domnului sau au tematică religioasă, dar cele mai multe sunt dedicate fiilor / fiicelor de măritat din respectiva casă, cărora li se urează să li se împlinească dorinţa de a-şi întâlni alesul / aleasa.
Un alt culegător de folclor / tradiţii este Nelu Pătru din Titeşti.

Colinde personalizate în funcţie de „client”

La Malaia, tot în Ţara Loviştei, de pe Valea Lotrului, „colindătorii se adunau într-o anumită casă, iar de acolo aveau un traseu bine stabilit de la care nu se abăteau niciodată. Toate casele erau colindate, în caz contrar gestul ar fi fost interpretat drept o mare ruşine sau jignire. Familiile care nu locuiau în vatra satului veneau cu colindeţii la gospodăria unui prieten sau a unei rude. În ziua de Crăciun colindau băieţii mai mari, în funcţie de specificul fiecărei gospodării. La casa unui vânător se cânta la fereastră «Vânătorii», la celelalte case «Dormişi» sau «Sculaţi feţi, fetele tale», ori la un proprietarii de oi «Judele», după cum aflăm de la pr. Nicolae Moga, de la Malaia”, mai spune prof. dr. Florin Epure. 

Aceste obiceiuri şi tradiţii nu s-au conservat doar în nordul judeţului. În lucrarea „Versuri populare române”, apărută la Craiova, în 1919, preotul Teodor Bălăşel menţiona patru colinde culese din comuna Scundu.

«Umblatul cu steaua»

Un alt obicei specific şi ţinuturilor vâlcene este «Umblatul cu steaua»: „Cântecele de stea constituie un repertoriu creştin tipic, cunoscut în multe sate vâlcene. „Cetaşii” îşi confecţionează steaua cu o icoană pusă în mijloc. „Actele rituale” sunt răscumpărate, „cetaşi” fiind răsplătiţi pentru buna vestire şi urări. «Steaua» se detaşează, în tradiţie, de colinda propriu-zisă. Cântecele de stea sunt specifice, tipic religioase”, ne mai împărtăşeşte specialistul.

Capra, brezaia sau vasâlca, variaţiuni pe aceeaşi temă

În timp ce colindele sunt strict legate de Crăciun, «Umblatul cu capra» ţine până la Bobotează. „Măştile care evocă personaje biblice sunt înlocuite de masca unui animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta. Capra e făcută dintr-un lemn scurt, cioplit fin în formă de cap de capră, acoperit cu hârtie roşie şi neagră. În spatele coarnelor se pune o oglindă în care se reflectă lumina de pe la casele unde intră capra, noaptea. De partea de dinaintea fălcii de jos se afla atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă care produce acel clămpănit sec. Alături de capră este o ceată zgomotoasă, din care nu lipsesc lăutarii care acompaniază dansul frentic al caprei, mai aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură. 
Datorită înfăţişării pestriţe, în unele localităţi din Vâlcea, „Capra“ poartă numele de „Brezaia“, obiceiul fiind întâlnit mai ales de Anul Nou. 
„«Brezaia» este o capră mai mare şi mult mai împodobită, având botul şi coarnele mari. Cetele sunt formate din băieţi mai mari şi chiar bărbaţi căsătoriţi, în acest caz. Împodobirea brezăii se face cu mare grijă, îmbrăcatul ei numindu-se ,,împopoţoneală’’, de unde şi zicala: ,,Te-ai împopoţonat ca o brezaie”. Cei ce însoţesc brezaia sunt: ,,uchiaşul brezăii”, care se maschează, îndeplinind aceeaşi misiune ca ,,unchiaşul caprei” şi muzicanţii, cu fluier şi vioară pe melodiile cărora joacă brezaia. La final, unchiaşul adună banii”, ne mai împărtăşeşte istoricul.
Mai există o variantă a „Caprei“, ne mai spune acesta. Este vorba despre «Vasâlca». Singura asemănare între cele două este dată de vestimentaţie şi de jocul acestora. Doar că în acest caz nu există un „unchiaş”, ritmul fiind interpretat de însoţitori cu instrumente muzicale diferite. „Restul poartă diferite păsări şi animale vii: gâşte, câini, cocoşi şi o căpăţână de porc, iar în timp ce «Vasâlca» joacă, însoţitorii imită sunetele animalelor pe care le au cu ei, în timp ce le agită ca să facă gălăgie. Obiceiul a fost întâlnit sporadic în nordul judeţului”, arată dr. Epure.

Irodul şi Vicleimul – piesa care se juca şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Un alt obicei, întâlnit de la Crăciun până la Bobotează este „Vicleimul“ – „o formă de teatru popular inspirat din textele biblice. Vicleimul păstrează urme din colindatul cu măşti, fiind precedat de o dispută între anul vechi şi anul nou, încheiată cu o urare. 
Irodul şi Vicleimul (Vitleemul), obicei uitat, de-a lungul timpului, reprezintă de fapt o piesă de teatru popular ce se juca chiar şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de Crăciun, pe întreg teritoriul românesc (Vitleemul). Irodul cunoaşte mai multe denumiri în funcţie de zona geografică: Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul. După scenarii şi costume actualizate vremurilor, Irodul reprezintă o istorie a Naşterii Domnului, în care întâlnim personaje precum Împăratul Irod, Pruncul, Regii Magi sau Craii şi Ciobanul”, mai aminteşte prof. dr. Florin Epure care aminteşte şi că în urmă cu două secole, cântăreţii de biserică jucau piese la „case mari”. 
„«Irodarii» ţărani ajungeau, în primele decenii ale secolului XX, până în marile oraşe fiind primiţi cu bucurie de toată lumea”, mai spune istoricul precizând că astăzi tradiţia a pălit, fiind întâlnită mai ales în Oltenia, unde „Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuşi. De obicei, Vicleimul cuprinde două părţi: în prima Irodul este jucat de personaje umane, iar în a doua de păpuşi care interpretează o scenetă cu conţinut profan”.

Pluguşorul în preucă

În preajma Anului Nou întâlnim nelipsitul „Pluguşorul“ „care a mai păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar, înlocuind, după 1948, „Buhaiul“, ce nu corespundea regimului fiind interzis din cauza conţinutului istoric. Însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, plugul tras de boi a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul cântat şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Imită strofele din «Buhai» sau le parodiază. Tradiţia s-a păstrat şi în satele vâlcene din Ţara Loviştei, zona Horezului, dar şi în sudul judeţului. În ”preucă” merg doi sau trei tineri până la vârsta de 14 ani.”

Sorcova, de la trandafir la beţe împodobite cu hârtie

Şi «Umblatul cu Sorcova» se înscrie printre obiceiurile de Anul Nou, fiind practicat în prima zi a anului. „Numele vine de la termenul bulgar surov (verde, fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Sorcova joacă oarecum rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării aminteşte de o vrajă. Tradiţional, sorcovitul era practicat de grupa de vârstă 3 – 10 ani, urările fiind specifice Munteniei, dar preluate şi în Ţara Loviştei. Tradiţia spune că sorcova adevărată era făcută din ramuri de măr şi de trandafir, care erau ţinute în apă, la căldură şi lumină, ca să aibă timp să înmugurească şi să înflorească”.
Ulterior, a fost înlocuită de un bastonaş, înfăşurat cu beţe frumoase, la capătul cărora se lega un mănunchi de busuioc, iar mai apoi s-a împodobit cu foiţe de staniol şi hârtie creponată, de culori diferite.
„Tradiţiile unice legate de sărbătorile de iarnă, ca şi alte valori etnofolclorice, mai constituie încă un tezaur viu în judeţul Vâlcea. Depinde doar de noi dacă vom şti să le conservăm şi să ne bucurăm de ele şi pe viitor. Dăinuie de sute de ani şi ar trebui să le transmitem şi generaţiilor viitoare, în forma lor originală, autentică”, şi-a mai exprimat speranţa prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea.
Vă mai recomandăm şi: 

Citeste continuarea articolului pe adevarul.ro